Lasă un comentariu

Cinci minute cu Tatiana Stepa

    Cele câteva minute despre care povestesc acum, sunt deja istorie.                                           S-au consumat prin anul 2000 ,2000 și ceva. Parcă August. Grupul era aproape compact, cu nume cunoscute și consacrate în muzica folk.                                                             Parcă îi și văd. Dinu Olarașu, Bodolan, Dan Vană, Gheorghiu, Șeicaru, mai noul-venit Mardare și … Tatiana Stepa.                                    Ultima seară, ultima reprezentație aici pe malul Dunării. Erau așa cum am spus, în grup aproape compact, dacă Tatiana…                                                                                                        Da, doar Tatiana la câțiva pași distanță cu mâinile împreunate ca într-o rugăciune privea neclintită Dunărea, care și ea Dunărea, în seara aceea avea ceva straniu sub geana de lumină a lunii și a focului de tabără aprins de ceva vreme.
M-am apropiat cu îndrăzneală dar și precauția unui intrus, de artistul și mai ales de omul despre care știam atât de multe lucruri, îl ascultasem de atâtea ori, dar atât de aproape cu ocazia de a schimba câteva vorbe niciodată nu am fost.
-Cine sunteți dumneavoastră, Tatiana Stepa?.A tresărit ușor ca trezită dintr-un vis, mi-a zâmbit reținut, m-a privit preț de o clipă două – și Doamne ce privire – s-a aplecat ușor, a prins în mână nisip, apoi l-a lăsat să se scurgă ca dintr-o clepsidră.                                   –Asta sunt. Un fir de nisip, de la marginea Universului! Și e puțin lucru?

Eram uluit, confuz fără replică și incapabil de cea mai mică reacție. Sunt sigur că expresia feței m-a trădat, cele câteva vorbe care nu se mai articulau de asemenea căci m-a prins de după umeri, a întins mâna cealalta arătându-mi arborele din apropiere – un plop uriaș – și mi-a zis:
– Priviți acolo în vârf… frunzele… strălucesc și abia tremură. La fel ca în Esenin. Apoi s-a desprins de mine mi-a întins mâna pentru salut și am pornit în direcții diferite.                                      Eu, novicele de rând, martor de o clipă la ceea ce arta și geniul de artist se consumă atât de pământean aici, pentru a trece pragul dincolo către alte dimesiuni ale timpului prin sensibilitate și har!
Peste puține minute aveam să o revăd pe scenă. „Singurătate” și „Copaci fără pădure” interpretate de Tatiana, atunci m-au ajutat să înțeleg că nu oricine și nu oricum poate călătorii pe spațiul acela fermecat, hotarul artei care îmbină misterios muzica și poezia.                                                                                                                                                                     Acordurile de chitară și vocea ei tragică, sfâșietoare, aveau să lase adevărate pietre de hotar în acest gen de muzică peste timpul care a devenit amintire.
În starea aceea, care mie mi-a părut nefirească și de neînțeles aveam s-o revăd într-o altă vreme, la o altă ediție a muzicii folk.
Ea știa, aflaserăm și noi că aripa morții înmugurise pe trupul ei firav ca o trestie. Și începuse s-o poarte atemporal către drumurile nebătătorite ale universului din care știa cu certitudine că face parte.
„O stea” și ea acolo din pulberea Universului care strălucește de fiecare dată și peste neuitarea noastră.
Noapte bună! Tatiana Stepa…

Autor : I. Ciochina

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s